Posts Tagged ‘dilema veche’

Adrian Cioroianu: Dragi intelectuali din ţara lui Moni & Oana…

La ora la care vă scriu aste rînduri sînt negru de supărare şi cătrănit de amoc! Obrajii-mi ard de ciudă, părul mi-e zbîrlit de nervi, iar ochii-mi fulgeră aprigele scîntei ale părerii de rău. Iată de ce: marţi, 8 martie a.c., taman de ziua internaţională a jumătate+ de planetă, am fost invitat la un Radio, cam pe la ora prînzului. Dar eu – regreta-mi-aş fiecare clipă de la catedră! – tocmai ţineam atunci un curs. I-am spus celei ce mă invita că nu pot ajunge; şi tot eu, aşa, în naivitatea mea şi neştiind cît aveam mai apoi să mă dau cu capul de pumni, am plusat: „Da’ despre ce-ar fi vorba?“. Iar amabila interlocutoare mi-a spus: „Aa, ceva aşa, mai de 8 martie. Începem cu Iri şi Moni şi terminăm cu Libia“. Şi, ca să vedeţi pînă la capăt cît de aiurit eram, imaginaţi-vă că am întrebat-o: „Păi, ce-are de-a face Iri cu Libia?“, iar vocea caldă şi demnă de la cel’alt capăt al firului mi-a zis, uşor uimită (dacă nu cumva chiar intrigată de habarnistica mea!): „Păi… v-am spus… 8 martie… doar există şi în Libia femei, nu?“ Citește în continuare

Noi nu! Niciodata nu! Noi nu! de Catalin Stefanescu

Ţara asta e a noastră doar atunci cînd trebuie să înjurăm cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani sau atunci cînd se mai dau de ceasul morţii prezentatorii de ştiri care anunţă noi pretenţii de autonomie din partea locuitorilor din Secuime. Ei bine, atunci se trezesc în noi toţi strămoşii, iar dragostea de ţară e mai fierbinte ca o explozie solară. În rest, ţara e a lui Băsescu, a lui Boc, a parlamentarilor, a primarilor, a lui Vîntu, a oricui, mai puţin a noastră. Aidoma se întîmplă şi cu oraşele. Cînd spaţiul public e violat din toate poziţiile, cînd pier clădiri de patrimoniu şi monumente, oraşul e al primarului, al oricui o vrea să-l ia. Cînd vin însă zilele oraşului, cînd plînge cu sughiţuiri seul din pastramă şi cînd curge berea la robinet, atunci redevenim locuitorii cetăţii şi dăm o tură, ţanţoşi, prin îmbulzeala care clocoteşte de patriotism local. Citește în continuare

Mircea Cartarescu la borna 54

Am cincizeci şi patru de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi amintesc bine lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii. Şi, în general, vorbesc acum despre decenii cum vorbeam altădată despre ani. Am văzut crescînd, după mine, alte două generaţii. Mulţi colegi ai mei sînt bunici, bărboşi şi cărunţi. Alţii deja Citește în continuare