Parintele Arsenie Boca: Darul lui Dumnezeu pentru poporul care striga

coperta ARSENIE 3La Editura Cristimpuri o să vadă lumina tiparului un volum numit „Părintele Arsenie Boca: Darul lui Dumnezeu pentru poporul care strigă”. În cele trei capitole ale cărţii, sunt strânse noi mărturii ale unora dintre ucenicii Părintelui Arsenie, şi câteva articole despre locurile pe care Părintele le-a marcat cu prezenţa sa. Mai jos aveţi un interviu realizat cu tânărul teolog Alexandru Valentin Crăciun, cel care a contribuit cu două articole în realizarea acestei cărţi. A.V.C. a avut asemenea altor credincioşi revelaţia Pruncului în zeghe de la Biserica Elefterie, de asemenea lui i s-a revelat şi faptul că icoana Maicii Parascheva din Biserica Sf. Anton ,,Curtea Veche” este pictată de Părintele Arsenie Boca.

Cristian ŞERBAN: În ce perioadă a vieţii tale a venit acea „revelaţie” legată de Pruncul în zeghe (ispite, necazuri, asceză)?.. A fost o perioadă deosebită?
Alexandru Valentin CRĂCIUN: Privind în urmă, da, mi se pare deosebită. Cel puţin, prin contrast cu ceea ce trăiesc azi! Anul în care s-au întâmplat descoperirile e 2007, iar perioada exactă, lunile mai-iulie. Aveam 28 de ani, mama murise de trei ani… După moartea ei a urmat, paradoxal, un fel de „perioadă de graţie” pentru mine. Ce vreau să spun? Suferinţa şi moartea ei m-au „purificat” de nişte dezechilibre sufleteşti, prin care treceam la vremea aceea. E vorba despre o decepţie sentimentală. Ideea e că perioada cuprinsă între 2004 (anul când a murit mama) şi 2007 (anul descoperirilor legate de Părintele Arsenie) a fost una specială pentru mine. Parcă pluteam, nu mă afecta nimic; mă refer la mizeriile din jur… Trăiam ca un monah, îmi lăsasem barbă, sfidam lumea şi toate ale sale! Am avut chiar câteva tentative (nereuşite) de intrare în monahism. Aveam prieteni în lumea monahală, unii chiar stareţi de mănăstire. Dar toţi îmi spuneau să-mi termin facultatea. Eram încă student la Filozofie. (Mama, pe patul de moarte, prevăzând parcă ceva, îmi spusese şi ea: „Să-ţi termini facultatea!”) De terminat, am terminat-o abia prin 2007, după câteva tentative de a renunţa; mă simţeam deja „cu un picior în cer”, cum îmi plăcea să spun. Una din aceste tentative – poate cea mai importantă – se leagă de un pelerinaj pe care l-am făcut la mănăstirile vâlcene (Iezer, Pahomie, Pătrunsa, Bistriţa) în iulie 2005, şi care m-a marcat decisiv în sensul că am înţeles că e posibil ca monahismul să nu fie chemarea vieţii mele… Ce se întâmplă? Voiam să plătesc nişte slujbe pentru mama la Schitul Pătrunsa (cu hramul Sf. Parascheva, ocrotitoarea familiei noastre), şi să-L rog pe Dumnezeu să-mi limpezească situaţia în lume. Ajuns la Pătrunsa, am discutat cu un călugăr îmbunătăţit (Agaton), care ulterior mi-a dat un canon de rugăciune şi mi-a promis că voi fi pomenit la altarul vechiului schit în toată perioada Postului Crăciunului. Pentru ca Dumnezeu să-Şi arate voia în ce mă priveşte… Zis şi făcut. Ei bine, exact în Postul cu pricina, au apărut nişte probleme la mănăstirea unde urma să îmbrac haina monahală (nu spun unde). În urma unui conflict, stareţul a fost destituit şi obştea „împrăştiată”. Asta am aflat-o ulterior… Deci a picat treaba cu monahismul, iar de atunci, nu-L mai ispitesc pe Dumnezeu! Îmi amintesc cu umor că întocmisem chiar o „listă” cu lucrurile pe care, ziceam eu, trebuie să le iau neapărat cu mine la mănăstire. Am păstrat-o, şi de câte ori o văd, zâmbesc… Cam asta era starea mea de spirit prin 2007: trăiam ca un monah în lume, desprins de toate, aproape pluteam… Din păcate, acum nu mă mai pot lăuda cu asemenea trăiri. Nolens-volens, am „alunecat” în concret. O fi bine, o fi rău? Rămâne de văzut… Dar uneori tânjesc după acei ani!

Cristian Şerban: Cum ai înţeles tu mesajul Părintelui din această frescă? Ştiu că e greu sa înţelegem exact ce a vrut sfinţia sa, dar ma interesează un punct de vedere propriu, al tău…
Alexandru Valentin Crăciun: Din punctul meu de vedere, e foarte simplu: e vorba despre solidaritatea lui Hristos cu cei întemniţaţi pentru dragostea de Neam şi Biserică! Ce o fi atât de greu de înţeles? Domnul spune undeva: „În temniţă am fost, şi aţi venit la Mine!” (Mt. 25, 36). Ce vrea să spună cu asta? Exact ce afirmam mai sus: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut [milostenie, n.m.] unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei [întemniţaţi, n.m.], Mie Mi-aţi făcut”! Sigur, acesta e sensul „generic”, universal al solidarităţii dintre Hristos şi cei întemniţaţi. În ce priveşte fresca de la Elefterie, dacă răsturnăm versetul, obţinem: „În temniţă aţi fost, şi am venit la voi!” Cunoşti poezia lui Radu Gyr, „Iisus în celulă”? E capodopera absolută a literaturii de închisoare! Acolo e vorba exact despre viziunea lui Iisus, care intră într-o celulă şi se identifică mistic cu deţinutul… Citez acest poem cutremurător: „Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă. / O, ce trist şi ce-nalt părea Crist! / Luna venea după El, în celulă, / Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist. // Mâinile Lui păreau crini pe morminte, / Ochii adânci ca nişte păduri. / Luna-L bătea cu argint pe vestminte / Argintându-i pe mâini vechi spărturi. // Uimit am sărit de sub pătura sură: / De unde vii, Doamne, din ce veac? / Iisus a dus lin un deget la gură / Şi mi-a făcut semn ca să tac. // S-a aşezat lângă mine pe rogojină: / Pune-Mi pe răni mâna ta! / Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină / Parcă purtase lanţuri cândva. / Oftând, şi-a întins truditele oase / Pe rogojina mea cu libărci. / Luna lumina, dar zăbrelele groase / Lungeau pe zăpada Lui, vărgi. // Părea celula munte, părea Căpăţână / Şi mişunau păduchi şi guzgani. / Am simţit cum îmi cade capul pe mână / Şi-am adormit o mie de ani… // Când m-am deşteptat din afunda genună / Miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă şi era lună / Numai Iisus nu era nicăiri… // Am întins braţele: nimeni, tăcere. / Am întrebat zidul: niciun răspuns! / Doar razele reci, ascuţite-n unghere, / Cu suliţa lor m-au străpuns… // Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de căţui… / M-am pipăit, şi pe mâinile mele, / Am găsit urmele cuielor Lui”. Acest dublu „transfer”: între Hristos şi deţinut, respectiv între deţinut şi Hristos, mi se pare „cheia” justă pentru înţelegerea frescei din altarul de la Elefterie…

Cristian Şerban: Cum de ai avut curaj sa dezvălui această revelaţie? Zicea Părintele Cleopa, în spiritul Părinţilor, ,,nu povesti ale tale”!
Alexandru Valentin Crăciun: Aici nu e vorba de „dezvăluiri”, în sensul „mediatic”, şocant al cuvântului… E vorba de mărturisire, ca răspuns la o chemare! Crede-mă, primul meu articol (Privirea veşniciei, în „Lumea credinţei”, septembrie 2007) a fost scris cu binecuvântare şi corectat de Părintele Lucian de la Drăgănescu. Mărturisirea nu o faci de capul tău, ci „la plinirea vremii”. Cred cu tărie că Părintele Arsenie a îngăduit să iasă aceste lucruri la iveală pentru simplul motiv că se plinise vremea. Mai mult, ştiu din surse sigure că au existat două-trei persoane care au sesizat înaintea mea că Iisus pare înveşmântat în zeghe, dar… au păstrat tăcerea. Eu nu sunt primul care a văzut, sunt doar primul care a mărturisit! Aveam dreptul să tac?! Acel „nu povesti ale tale” se referă la anumite trăiri personale (de regulă, extatice) care, uneori, e de preferat să nu fie povestite, pentru a nu sminti pe cei slabi. Părinţii Bisericii erau circumspecţi în legătură cu viziunile de orice fel, fiindcă ştiau că diavolul profită de lipsa de discernământ a unora pentru a-i înşela. Ceea ce e firesc. E firesc să ai îndoieli, după cum e naiv să primeşti orice, fără discernământ. Şi eu am avut îndoieli… Pe de altă parte, tot Părinţii Bisericii ne învaţă că putem cunoaşte provenienţa (divină sau demonică) a unei viziuni prin efectele („roadele”) pe care le produce în sufletul şi în viaţa noastră (cf. Mt. 7, 15-16). Viziunea demonică produce întâi o plăcere obscură, o satisfacţie facilă („momeala” părerii de sine), apoi, după ce e primită în suflet, produce tulburare, ducând uneori până la nebunie şi sinucidere… Cu viziunea duhovnicească lucrurile se întâmplă invers! Te îndoieşti, apoi te limpezeşti… (Exempli gratia: În icoana ortodoxă a Buneivestiri, Fecioara e surprinsă în momentul interogării apariţiei angelice, în timp ce reprezentarea occidentală insistă pe scenariul unei acceptări necondiţionate!) Cam acesta a fost şi traseul meu: între „descoperirea” semnificaţiei veşmântului-zeghe, care s-a produs aproape spontan, noaptea, într-o stare de agitaţie interioară, şi visul cu Iisus din care ieşeau raze, a trecut un interval de tăcere, de două săptămâni. Visul însă mi-a adus pacea interioară care m-a făcut să mă întorc la Elefterie şi să mărturisesc despre zeghe. Fiindcă, la primul meu drum acolo, întâmpinasem un refuz, şi nu mai voiam să fac nicio menţiune în articol despre frescă. Visul a fost „confirmarea” de care aveam nevoie! În ce priveşte „nu povesti ale tale”, cred că se referă la acele descoperiri care nu zidesc Biserica. Ori, aici nu e vorba despre ceva „al meu”, sunt lucruri care privesc, cred eu, istoria Bisericii Ortodoxe Române în veacul XX. Şi bineînţeles, biografia Părintelui Arsenie Boca. Răspunderea e uriaşă. Deci, mărturisirea e necesară: „Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga!”
Cristian Şerban: Crezi că mai sunt lucrări ale Părintelui care se vor arăta în zilele noastre?
Alexandru Valentin Crăciun: Cu siguranţă! Am mai auzit eu câte ceva, dar… Să-i lăsăm şi pe alţii să mărturisească! Uite, o descoperire recentă a fost făcută de un prieten de-al meu (Radu-Andrei Ilie), la o slujbă de denie din Postul Paştelui (2011). (Radu revenise la Ortodoxie datorită descoperirilor legate de Părintele Arsenie!) E vorba de o icoană reprezentând praznicul „Izvorul tămăduirii”, despre care, e drept, se ştia, de către preoţii de la biserica respectivă (Sf. Treime-Tei), că e pictată de Părintele Arsenie (fiind chiar semnată!), dar cu toate astea, era păstrată „în umbra” unei cruci masive din lemn. Acela fusese locul ei timp de zeci de ani! Desigur, când am întrebat de ce nu a fost pusă în valoare, mi s-a răspuns, politicos, că se aştepta un bun prilej, dar… Am scris într-un articol despre asta. Din fericire, acum icoana e pusă la loc de cinste. Încă ceva. Chiar în clipa când stăm noi de vorbă, un prieten de la Teologie (Florin Duţu), umblă „pe teren” în căutare de documente legate de biografia Părintelui Arsenie… A găsit deja nişte lucruri interesante, să sperăm că le va şi publica! Trebuie deci să ne mai aşteptăm la surprize din partea Părintelui! Pentru simplul motiv că lumina nu poate fi ţinută sub obroc!!
Cristian Şerban: Cum a ajuns Părintele să picteze la Elefterie-Nou? În ce an şi în ce perioadă a fost pictată fresca?
Alexandru Valentin Crăciun: După ce a fost înlăturat de la Prislop (1959), pe motiv că „desfăşoară activtăţi ce dăunează intereselor bisericeşti” (!!!), Părintele Arsenie s-a stabilit în Bucureşti, unde a locuit la mai multe adrese. La Elefterie a ajuns, cel mai probabil, datorită Patriarhului Justinian. Aici aş dori să fac o menţiune. Anul trecut (2012), a apărut la Editura Basilica o monografie dedicată Bisericii Sf. Elefterie-Nou („Cartierul Sf. Elefterie-Cotroceni”, de Pr. prof. dr. Nicu Moldoveanu, 346 p.). O aşteptam demult, însă trebuie să îmi exprim unele rezerve referitor la modul cum a fost tratat capitolul despre contribuţia Părintelui Arsenie la realizarea picturii din altar. Am început deja să iau notiţe pentru un articol care va răspunde unor afirmaţii care mi se par discutabile. Desigur, monografia conţine şi multe alte informaţii valoroase, cum ar fi data la care pictorul Vasile Rudeanu îi solicita Patriarhului Justinian angajarea Părintelui Arsenie în colectivul de la Elefterie (7 august 1959). Dar există şi unele lacune… Bunăoară, în monografie e menţionat „în trecere” faptul că fresca din altar a fost executată după modelul unei fresce similare dintr-o catedrală kieveană, pe care Justinian o vizitase şi de care fusese impresionat. După albumul adus în ţară de Justinian s-a pictat altarul de la Elefterie. Autorul nu menţionează însă anul vizitei lui Justinian şi hramul catedralei respective; de asemenea, nu oferă date despre album, şi nici măcar despre pictor. S-o lămurim noi: e vorba de Viktor Vasneţov (1848-1926), care a pictat altarul Catedralei Sf. Vladimir din Kiev între anii 1884-1889. La sugestia aceluiaşi Florin Duţu, care îşi susţine licenţa în biografia Părintelui Arsenie, am făcut un „tur virtual” al catedralei kievene, şi am văzut fresca Maicii Domnului cu Pruncul, după care s-a lucrat la Elefterie. Ei bine, în afară de paleta cromatică şi de conturul veşmântului Maicii Domnului, nu corespunde nimic. Pruncul de la Sf. Elefterie nu aduce în niciun fel cu cel de la Sf. Vladimir. Am să public, atunci când voi scrie articolul, nişte fotografii de acolo. Autorul monografiei neagă însă că veşmântul Pruncului ar reprezenta o zeghe, sub pretext că Apostolii din planul secund al altarului, poartă „veşminte din aceeşi textură”. Din păcate, această afirmaţie nu e ilustrată în niciun fel! Dar presupunând că aşa stau lucrurile, nu văd cu ce ar compromite asta, semnificaţia veşmântului Pruncului. Acest amănunt ar putea constitui mai degrabă un indiciu că respectivii Apostoli au fost pictaţi tot de Părintele Arsenie. Pentru că în altarul de la Elefterie au lucrat mai mulţi pictori! Ştim, de asemenea, că Părintele „se semna” într-un mod cu totul aparte ori de câte ori făcea o pictură. De pildă, Părintele Oprea Crăciun consideră că realizarea Maicii Domnului sau chiar a lui Iisus cu ochii albaştri, poate fi un indiciu în acest sens… (Părintele Arsenie avea ochii albaştri.) Un indiciu printre altele, desigur. (Ca o paranteză, adaug totuşi că Pruncul de la Elefterie are ochii albaştri! Nu şi Maica Domnului…) Autorul mai crede că nu se putea realiza un veşmânt-zeghe în condiţiile în care pictorii erau supravegheaţi de Securitate… Dar oare nu tocmai aici e minunea? Apoi, să ne gândim… Între 1958-1964 au avut loc arestări, practic închisorile erau pline de ţărani, intelectuali, preoţi… Încă ceva: se pare că au existat chiar câţiva membri din Comitetul parohial de la Elefterie care la acea dată erau în puşcărie! Ştiu acest lucru de la cineva care doreşte să-şi păstreze anonimatul. Apoi, însuşi Părintele Arsenie era trecut prin închisoare, deci avea toate motivele să lase o mărturie unică în acest sens! Eu nu susţin „orbeşte” că veşmântul Pruncului reprezintă o zeghe; ar fi fost poate prea explicit, şi nu ar fi scăpat nesancţionat… În articolul meu din 2007 vorbesc doar despre „un efect de zeghe, obţinut din dispunerea cutelor şi a umbrelor”. Părintele Arsenie era specialist în asemenea „efecte optice”, lucru care se poate vedea la Drăgănescu! (Capodoperă a acestei tehnici: scena Învierii Domnului.) Cred totuşi că Părintele Arsenie nu a dispus „întâmplător” de acest efect! Atât. Dar despre toate astea şi nu numai, voi detalia în articolul la care lucrez acum…

Cristian Şerban: Ce altceva făcut de mâna Părintelui mai este acolo în biserică?
Alexandru Valentin Crăciun: Stilul Părintelui poate fi recunoscut, din câte mi-am putut da seama, în scena „Sacrificării lui Isaac” din altar, în registrul superior de medalioane cu sfinţi, în ornamentele unor scene, în fundalul „înnourat” al absidei superioare a altarului etc. Monografia recent apărută e utilă, fiindcă se pot trage nişte concluzii în acest sens. Dar e greu de făcut o delimitare precisă! De pildă, în cazul Maicii Domnului cu Pruncul, stilul dominant nu este al Părintelui Arsenie, ci al lui Vasile Rudeanu. De altfel, proiectul în cărbune care s-a salvat, diferă substanţial de realizarea finală… În ce mă priveşte, cred că veşmântul Pruncului e opera Părintelui Arsenie. Tehnica de inducere optică a „efectului de zeghe” e evidentă. (Nu mai iau în calcul tunsoarea de deţinut a Prucului, sau culoarea propriu-zisă a materialului, care converg spre aceeaşi concluzie…) Dar, cum spuneam, despre toate acestea, altădată!
Cristian Şerban: Perioada comunistă a trecut, crezi că Pruncul în zeghe are un mesaj şi pentru vremurile noastre, mai strigă poporul nostru către Dumnezeu?
Alexandru Valentin Crăciun: Oho, poporul strigă, nu asta-i problema! Problema e că cine trebuie să audă, nu aude. Exemple? Canonizarea celor care s-au sfinţit în închisorile comuniste. Ruşii ne-au luat-o cu mult înainte… Desigur, nu pot fi canonizaţi de-a valma, fără discernământ, însă de ce nu se canonizează măcar cei care au murit – evident – ca mărturisitori? Valeriu Gafencu, Daniil de la Rarău… Şi lista e lungă! Oameni cărora nici măcar nu li se ştiu mormintele! Mucenici… Desigur, ni se tot spune că „au fost închişi politic”, dar se ignoră faptul că ei s-au sfinţit acolo, în închisoare! Eu cred că Biserica are încă multe răni de vindecat. Şi câtă vreme nu se recunoaşte nicio vinovăţie şi nu se cinsteşte nicio victimă, schimbarea în bine întârzie… Poate trebuie să aşteptăm, vorba unui prieten, să treacă 40 de ani de la „Revoluţie”, pentru ca o nouă generaţie de creştini – cler şi credincioşi – să intre în „Pământul făgăduinţei”, cu o mentalitate mai sănătoasă… Fiindcă toţi am fost afectaţi de comunism, asta-i clar. Cu mic, cu mare… Eu îmi doresc sincer ca rănile sufleteşti ale acestui neam să se poată vindeca în „Catedrala Mântuirii Neamului”. Dar, câtă vreme nu punem „capul în țărână” (repet: cu mic, cu mare…), şi nu facem o metanoia colectivă, nu văd cum ar putea să se schimbe ceva în bine! Îndrăznesc să merg mai departe: chiar o canonizare „oficială” a martirilor închisorilor comuniste, dacă nu vine dintr-o conştiinţă adâncă a înţelegerii jertfei lor, mi se pare zadarnică! Ba chiar o ofensă adusă memoriei acestor sfinţi. Fresca de la Elefterie ar putea să ne ajute, alături de alte nenumărate mărturii, să conştientizăm jertfa lor! Semne modeste ale unui reviriment există, dar… Aşteptăm!

Cristian Şerban: La ce se referă lucrarea foarte mare a Părintelui, la care faci aluzie într-un articol din Formula As?
Alexandru Valentin Crăciun: Exact ce afirmam mai sus: la un reviriment duhovnicesc al acestui neam. Semnele se văd, pentru cine are „ochi de văzut”. Numai că, aş dori să mă fac înţeles: nu se va întâmpla nimic în mod automat, un fel de „mântuire colectivă”, cum credem noi… Unii o aşteaptă deja de ani de zile „să pice din cer”; vezi grupul schismatic de la Pucioasa… Eu mă tem că o să dureze! Jertfa celor care au murit în închisori – simbolizată magnific de Pruncul în Zeghe – trebuie înţeleasă ca un fel de „început bun” al pocăinţei noastre, ca neam; altfel nu foloseşte la nimic! Dar uite, avem prilej să punem început bun pe jertfa lor! Nu e minunat? E clar că această renaştere nu poate avea loc decât în şi prin Biserică! Dacă ea nu se întâmplă, e o dovadă că suntem încă în „convalescenţă”… Aşteptăm deci plinirea celor 40 de ani de la ieşirea din comunism, şi după aceea mai stăm de vorbă! În ce priveşte lucrarea Părintelui Arsenie, o văd inseparabilă de revirimentul de care îţi vorbeam. Ştii ce spunea Părintele? „De la Prislop, va lua ţara foc!” Sunt lucruri care, dacă vin de la Dumnezeu, nu pot fi oprite. Iar dacă nu vin de la Dumnezeu… nicio pagubă! Toată problema e ca noi să nu zădărnicim lucrarea lui Dumnezeu! Sincer vorbind, şi eu am îndoieli, temeri… Vreau să spun că nu am nicio certitudine că situaţia va evolua într-o direcţie bună. Dar ce mă împiedică să sper?! Îmi doresc ca lucrarea duhovnicească a Părintelui Arsenie şi a sfinţilor din închisorile comuniste, să ne fie la toţi prilej de pocăinţă, şi de început bun! Aşa să ne ajute Dumnezeu…

One response to this post.

  1. Posted by Mariana Tilica on 29 Aprilie 2013 at 11:55

    Ma iertati ca va deranjez,vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol umanitar despre copilul meu.Singura mea speranta sunteti d-voastra.Toate detaliile despre copilul meu le gasiti pe blogul umanitar:
    http://dorintilica.blogspot.ro/ .

    Va multumesc anticipat!

    Va rog frumos sa-mi dati un raspuns daca puteti publica articolul de care v-am rugat la adresa de e-mail tilicamariana@yahoo.com

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: