Cugetari Petre Ţuţea (XII)

111. Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vã rog sã scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drãghici sã spunã cã sînt solidar cu dumneavoastrã. – Domnule colonel, cum sã fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, cã nu sîntem solidari unii cu altii…

112. Este incorect sã ai dispret fatã de tehnicã. Eu nu sînt tehnocrat, însã recunosc cã în bãtãlia pentru adaptare, tehnica este universal utilã. Dar asta nu înseamnã cã tehnica poartã în ea dimensiunea infinitului.

113. Cînd va dispãrea ultimul tãran din lume – la toate popoarele, vreau sã spun – va dispãrea si ultimul om din specia om. Si atunci or sã aparã maimute cu haine.

114. Tãranul este omul absolut.

115. I-am spus eu pãrintelui Stãniloaie cã nu mã consider un Socrate. Dar cum vã socotiti? Popã, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

116. Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rãu cã exist. Încerc eu sã-mi parã rãu, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru cã eu constat, în mod evident, cã exist. Ceea ce mã confiscã pesimismului de a mã autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat cã e om. N-a reusit sã intuiascã existenta sa. Sã se trãiascã pe sine. Eu nu mã pot sinucide – indiferent de starea mea, sãnãtate sau boalã – fiindcã nu m-am fãcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sã plec de voie din ea. ãsta este jocul fundamental al existentei mele.

117. Am avut si discipoli… Nu se putea sã nu am discipoli, fiindcã sînt un om vorbãret. Toatã suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fãrã restrictii…

118. A fost întrebat un tãran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozãvie!

119. Cînd am vãzut, în închisoare, cã tot regimul care mi se aplicã e inoperant – puteam eu, ca om, sã-mi explic asta? Si atunci m-am gîndit cã existã o fortã supracosmicã, transcendentã, numitã Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sã scap de înlãntuire. Pentru cã, personal, nu mã pot dez-lãntui si elibera. Iar a vietui acolo, la închisoare, fãrã asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nãscut în mine credinta nelimitatã în atotputernicia si atotbunãtatea divinã.

120. Am devenit un gînditor crestin cînd mi-am dat seama cã fãrã revelatie, fãrã asistentã divinã, nu pot sti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacã are vreun sens sau nu, nici dacã eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Mi-am dat seama cã fãrã Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale

One response to this post.

  1. aste un mare filozof…care a suferit nedrept in perioada vietii,,dumnezeu la ajutat sa le depaseasca…asa cum a fost si costantin noica…..

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: