Un om suparat (FILOCALIA PENTRU COPII SI TINERI)

Puteti comanda cartea cu alte 18 povesti minunate aici

În mijlocul unui sat aflat la marginea unui râu vijelios de munte, pe o uliţă lăturalnică trăia un om ajuns la vârsta când părul albeşte de tot în cap. Acest om, pe nume Ion a slujit mulţi ani la biserica din sat, fiind ajutor de nădejde la construcţii, grădinărit sau întreţinerea sfântului locaş.
Dar de la o vreme, lui Ion îi era foarte drag să se vaite şi uitase drumul care duce la frumoasa biserică din sat. El era tot timpul mânios, cârtea împotriva sărăciei, umbla de colo-colo şi se văita în gura mare că el este lovit de soartă, că e întristat… şi că va muri curând din cauza înfometării şi lipsurilor…şi tot aşa.
De când îţi făcuse obiceiul acesta, să iasă pe uliţe şi să se vaite, cam de atunci a uitat şi de biserică şi de cuvioasa purtare. Toată ziua şi-o petrecea pe drum, sporovăind cu trecătorii, suspinând şi grăind împotriva vieţii uitând cu desăvârşire că vorba lungă îl depărtează pe om de Dumnezeu, că bârfa, nemulţumirea şi cârtirea te fac să uiţi de virtuţi şi de făgăduinţe.
Sătenii neînţelegând ce se întâmplă cu acest om s-au dus la preotul satului, căci prea se schimbase acesta dintr-odată. De la omul săritor şi mare ajutător în nevoie multora, Ion devenise un leneş, un cârtitor şi un nemulţumit veşnic.
Unul dintre săteni se adresă preotului:
– Iată, părinte, fratele nostru a părăsit biserica!…A lepădat cuviinţa şi frica Domnului…Păcatul nu-l mai socoteşte păcat! Fărădelegea nu o mai socoteşte fărădelege şi parcă râde de viaţa de dincolo şi de muncile iadului nu se teme!…Ce facem cu el?
– Cu adevărat este trist ce se întâmplă cu fratele nostru, spuse atunci preotul, cu atât mai mult cu cât cuvintele despre munca veşnică lăsate nouă de Hristos nu sunt vorbe goale. Nu mă pricep însă în a spune ce se întâmplă cu acest om, de aceea vă rog să vă duceţi la o stâncă, pe poteca de munte pe care vă voi arăta-o. Vă trimit acolo, la un pustnic care vă va spune toate câte vreţi să le ştiţi despre fratele nostru.
Şi au plecat la drum trei dintre săteni. Făcând cale destul de lungă până la acea stâncă, l-au găsit pe acel pustnic şi fără să stea prea mult pe gânduri l-au întrebat:
– Avem în sat un om care a slujit cu dragoste Bisericii şi acum s-a lepădat de bunacuviinţă, de Dumnezeu şi s-a depărtat de lucrarea mântuirii. Ce putem să facem să-l aducem pe calea cea bună?
Pustnicul îi rugă pe cei trei să se aşeze şi le spuse:
– Fraţii mei! Mai întâi trebuie să ştiţi că în viaţă, multă tulburare se face omului de la diavoli. Numai eu ştiu cât am pătimit în această peşteră şi de câte ori m-au căutat diavolii desfrânării, ai lăcomiei, ai mândriei, ai nemulţumirii, ai deznădejdii, ai nerăbdării, ai lenevirii şi mulţi asemenea lor.
Sătenii ascultau uimiţi, căci nu mai văzuseră până atunci un nevoitor în peşteră, iar unul dintre ei îndrăzni să întrebe:
– Noi, cei care suntem în lume putem avea război de la necuratul?
– Că te afli în peşteri, pe munţi, în văgăuni, în lume sau în mănăstire, diavolul te munceşte până în ultima zi a vieţii pământeşti, răspunse pustnicul.
– Şi cum recunoşti că te supără un diavol? întrebă un altul.
– Toţi oamenii au război cu necuraţii! O să recunoaşteţi în voi, dacă vă cercetaţi mai pe îndelete câte un demon mai mic sau mai mare. Dacă unuia dintre voi îi place slava deşartă, acela este purtător al diavolului mândriei. Dacă unul iubeşte arginţii, acela este muncit de demonul lăcomiei. Dacă în cuget i se înfăţişează unuia dintre voi chipul omului care i-a făcut o pagubă sau un rău, acela e muncit de demonul ţinerii de minte a răului şi tot aşa…
Cei trei ascultau, de acum, cu uimire fiecare cuvânt, oricât de mic, fiindcă nu mai auziseră pe cineva rostind astfel de vorbe. Ba, mai mult fiecare dintre ei recunoscură că cele trei patimi descrise de pustnic sălăşluiau în ei. Unul era lacom, altul cam mândru şi al treilea avea necaz pe unul din semeni…
– Cât despre fratele vostru Ion, pot să vă spun că are în dânsul mai mulţi demoni care îl chinuie. Cei mai vicleni dintre aceştia sunt cei ce-l luptă cu nemulţumirea şi lenea…
– Pentru acest lucru nu mai vine fratele nostru la biserică? Fiindcă e luptat de demon?
– Şi pentru acesta, dar şi pentru nelucrarea sa. Omul este lăsat de Dumnezeu cu voinţa liberă. El poate sau nu să fie ispitit de demon. Iar Ion, fratele nostru s-a lăsat ispitit mai cu seamă gândind că a făcut destul pentru mântuirea sufletului. S-a lenevit în lucrarea sa!…
– Ce putem face, pentru a-l readuce pe drumul cel bun ? întrebă un altul.
– În primul rând să-i spuneţi să elibereze câinele pe care îl ţine în curte, fiindcă acest câine îl vădeşte că este un om mincinos.
– Cum aşa?
– Oare n-aţi privit la fratele Ion. Din cauza tristeţii şi nemulţumirii a slăbit peste măsură, fiindcă oasele omului trist se usucă. Să ştiţi însă că el ţine în curte un câine foarte gras şi bine hrănit.
– De unde să aibă Ion hrană pentru câine, dacă el nu are bucate pentru dânsul?
Pustnicul căzu pe gânduri, căci nu vroia să-şi arate darul de la Duhul Sfânt al străvederii şi înaintevederii, dar pentru înţelepţirea celor trei grăi:
– O să-L rog pe bunul Dumnezeu să-mi ierte greşeala de a spune cele ce le ştiu despre fratele vostru. Iaca, stând la rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat că mă veţi căuta şi mi-a mai arătat adevărul despre fratele Ion!…
– Şi care este adevărul?
– Adevărul este că omul pentru care aţi venit la mine, păzeşte nopţile viile unei rude bogate. Când se crapă de ziuă, ia banii sau bucatele care le primeşte drept răsplată, le piteşte pe sub haine ca să nu i se găsească pricină că ar fi bogat, apoi se duce la casa lui, doarme…şi când se trezeşte iese pe uliţe să se vaite…
Cei trei au rămas muţi de uimire şi îşi aduseră aminte că într-adevăr Ion avea un câine gras în curte şi că tulburarea o făcea sătenilor îndeosebi după ora prânzului, acesta fiind un semn că omul păzea noaptea viile, iar dimineaţa dormea.
– Voim să nu-l judecăm pe fratele nostru, ci mai presus să-l aducem pe drumul cel bun. Ce e de făcut?
– Acesta este ultimul cuvânt pe care îl voi mai spune. Vorbiţi între voi toţi sătenii de la mic, la mare şi când Ion iese pe uliţe să îi ziceţi aşa : ,,Milostenia bate mânia, rugăciunea curăţeşte, iar postul veştejeşte pofta!”. Acum mă iertaţi că, iaca, s-a făcut din nou ora rugăciunii şi trebuie să-mi fac pravila. Mergeţi dar la treburile voastre şi vă rog să nu pomeniţi semenilor voştri că m-aţi întâlnit în acest loc…
Au plecat cei trei, folosindu-se cu îndestulare de cuvintele pustnicului, şi întorcându-se în sat din gură în gură au transmis cuvintele cu care fiecare dintre ei trebuiau să-l întâmpine pe Ion. Şi ieşind pe uliţe ca de obicei să se vaite, săptămâni de-a rândul, Ion auzi de la trecători doar aceste cuvinte : : ,,Milostenia bate mânia, rugăciunea curăţeşte, iar postul veştejeşte pofta!”.
Şi auzind din gura oricărui îi ieşea în cale aceste vorbe se hotărî omul nostru să nu mai iasă pe uliţe, fiindcă de acum doar aceste cuvinte îi răsunau în cap: ,,Milostenia bate mânia, rugăciunea curăţeşte, iar postul veştejeşte pofta!”.
La început, lucrul acesta îl înrăi şi mai mult. Ion cârtea, bombănea şi trântea la el în curte, ba mulţi credeau că şi-a pierdut minţile de tot, fiindcă vorbea cu câinele său…Într-una din zile însă nemaisuportând faptul că nimeni nu-i vorbea se hotărî să meargă la preotul satului.
Preotul ştia de necazul lui Ion şi bănuia că e muncit de vrăjmaşul diavol de aceea nu a stat pe gânduri, l-a spovedit, i-a citit dezlegări şi i-a dat canon să facă ce îi va zice conştiinţa.
După spovedanie parcă o greutate i s-a luat lui Ion de pe inimă şi a început să lăcrimeze aducându-şi aminte cum trudea cu dragoste pe lângă biserică, cum din puţinii arginţi pe care îi câştiga odinioară, din tot sufletul făcea parte şi celor lipsiţi, cum se ruga de trei ori pe zi, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Şi mai cu seamă înţelese că de când a început să strângă bani din dorinţa de a fi bogat, tăinuind câştigul ce-l obţinea de la păzitul viilor, parcă de atunci i s-au luat minţile, căci a uitat cu totul de rugăciune, de post şi de Dumnezeu cel milostiv.
Se duse repede acasă şi punând mâna pe banii strânşi şi care îi provocaseră atâta suferinţă, s-a apucat să-i împartă tuturor acelora care îi ieşeau în cale. (aici vine plansa cu numarul 4)
Şi până a împărţit ultimul bănuţ trecătorii l-au putut auzi pe Ion rostind zile în şir, doar aceste cuvinte:
– Să mă iertaţi pe mine, păcătosul! Luaţi din averea mea, căci de acum am avere în cer de la cele trei surori ale mele. Iar cele trei surori ale mele sunt postul, rugăciunea şi milostenia! Cu adevărat aşa este!…Milostenia bate mânia, rugăciunea curăţeşte, iar postul veştejeşte pofta! Să mă iertaţi pe mine păcătosul!

(La cuvintele Cuviosului Evagrie Monahul)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: