2012 – sfarsitul lumii, Editura Evanghelismos, 2010 (cuvantul introductiv)

Hollywood-ul şi alte ,,patrii” ale filmului, sătule să facă filme care au un subiect previzibil, scenarii inspirate din alte scenarii şi un umor răsuflat, ne propun în ultima vreme producţii apocaliptice care vor să ne ducă în zona terifiantului, dar sfârşesc cumva în zona penibilului, a caraghioslâcului. M-am întrebat, ca poate mulţi dintre cei care obişnuiesc să vadă câte un film ca prilej de relaxare, dacă există o doză de adevăr în seria de filme 2012, toate cu tentă apocaliptică, toate plecând de la o aşa zisă profeţie aparţinând civilizaţiei apuse Maya, toate încercând să prezinte sfârşitul lumii sau cum pompos o numesc ei – Apocalipsa. Cele trei producţii pe care le-am vizionat, având ca subiect sfârşitul lumii – 2012, 2012 Doomsday, 2012 – Supernova nu prezintă cu adevărat sfârşitul lumii, pentru simplul şi cât se poate de logicul motiv că niciun regizor din lume nu ar putea zugrăvi, ilustra, imita şi arăta nimicul.

Eu înţeleg prin sfârşit, doar la nivelul literal, nu şi teologic, cu adevărat sfârşitul. Într-un raţionament simplu: lumea este făcută din nimic şi se întoarce în nimic. Şi cum ar putea ei, cei mai mari regizori ai lumii, fie Spielberg, Scorsese sau Cameron, să trăiască în această meteahnă de a nu putea reprezenta nimicul? Şi neputând, regizorii fatalismului împins la extrem ne propun ca scenariu supravieţuirea.

Numai că supravieţuitorii lanţului de cataclisme specific acestui tip de producţii au ceva care Îl contrazice pe Dumnezeu, au ceva antiscripturistic. Într-un film supravieţuitorii sunt aleşi dintre cei cu o viaţă cuvioasă şi mi-e greu să cred că Dumnezeu a găsit între atâtea miliarde, doar trei – patru persoane care să merite să rămână şi să perpetueze specia (vezi Doomsday). Într-o altă producţie supravieţuitorii sunt miliardarii, bogaţii, celebrităţile şi capii lumii interlope, ceea ce sună revoltător şi nedrept (2012). Iar în cealaltă producţie amintită, în fapt una extrem de caraghioasă (fie şi numai pentru faptul că un film despre un posibil cataclism global este făcut cu cinci – şase actori) supravieţuieşte întreaga omenire, dar după nişte zbateri deloc verosimile şi întâmplări care parcă sunt puse pe script de un copil din clasele primare.

Se pune firesc întrebarea, dacă trebuie sau nu să ne fie frică de 2012? Plecând de la o teamă firească de Dumnezeu, şi de la faptul că Terrei îi facem mult rău – vezi poluarea, distrugerea stratului de ozon, defrişarea pădurilor, dereglarea eco-sistemului şi celelalte – admitem că un cataclism nemaivăzut este posibil. Trăim vremuri în care cataclismele ne uimesc cu puterea lor şi cu gradul lor ridicat de mortalitate. Dar nu putem admite – şi o spun şi logica, şi bunul simţ, şi Patristica, şi Sfânta Scriptură – că în curând va veni sfârşitul, adică peste un an doi.

Sfârşitul este iminent, el va veni, căci numai Dumnezeu este necreat şi tot ce este creat este supus transformării şi alterării, dar acest sfârşit trebuie aşteptat cu linişte şi credinţă, nu cu panică şi cu gândul de a ne scăpa pielea fiecare cum poate, într-un gen de psihoză de proporţii globale. Cel mai rău gând care-i poate veni omului după vizionarea unor astfel de producţii este că toate sunt în van şi că de acum până în 2012 se poate desfrâna în voie; să mâncăm, să bem şi să petrecem că oricum sfârşitul e pe aproape. Într-unul din filmele amintite câteva dintre simbolurile religioase ale lumii, între care statuia lui Iisus Hristos, care se înalţă deasupra metropolei Rio de Janeiro ori Capela Sixtină, se dărâmă ca semn că poate-poate o să îmbrăcăm şi noi haina ateismului, ignoranţei şi necredinţei. Ce putem spune este că da, simbolurile pot fi dărâmate, o statuie poate să pice, dar pe Dumnezeu nu-L baţi în argumente cu un biet film de două ore. Probabil pentru succesul de box-office aceste filme se încheie cu câte o replică de genul: ,,Există speranţă!” (actorii din rolurile principale se îmbrăţişează pătimaş şi întotdeauna supravieţuiesc), dar un cuvânt pătimaş nu poate cântări cât acel: ,,Vino Doamne!”, cu care se încheie Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Biblia începe cu aşteptarea Domnului şi se încheie cu aşteptarea Domnului, ceea ce arată că omul nu cunoaşte cu adevărat sfârşitul, fiindcă de viaţa lui de aici şi de cea de dincolo îngrijeşte Cineva. Iar acest Cineva, Care este Bunul Dumnezeu, ne îndeamnă să nu ,,ne îngrijim” de ce va fi.

Căci aşa spune vestitorul Lui: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Matei 6,34). Aşadar sfârşitul lumii trebuie să-l aşteptăm preocupaţi fiind de curăţia vieţii noastre, nu de zvonurile de războaie, molime şi cataclisme care au fost şi vor mai fi în orice ev. Ceea ce trebuie să constituie centrul preocupărilor noastre este următorul lucru: Cum trebuie să aşteptăm şi să pregătim întâlnirea noastră iminentă şi imanentă cu Domnul, cu Mântuitorul Iisus?

One response to this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: