Noi nu! Niciodata nu! Noi nu! de Catalin Stefanescu

Ţara asta e a noastră doar atunci cînd trebuie să înjurăm cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani sau atunci cînd se mai dau de ceasul morţii prezentatorii de ştiri care anunţă noi pretenţii de autonomie din partea locuitorilor din Secuime. Ei bine, atunci se trezesc în noi toţi strămoşii, iar dragostea de ţară e mai fierbinte ca o explozie solară. În rest, ţara e a lui Băsescu, a lui Boc, a parlamentarilor, a primarilor, a lui Vîntu, a oricui, mai puţin a noastră. Aidoma se întîmplă şi cu oraşele. Cînd spaţiul public e violat din toate poziţiile, cînd pier clădiri de patrimoniu şi monumente, oraşul e al primarului, al oricui o vrea să-l ia. Cînd vin însă zilele oraşului, cînd plînge cu sughiţuiri seul din pastramă şi cînd curge berea la robinet, atunci redevenim locuitorii cetăţii şi dăm o tură, ţanţoşi, prin îmbulzeala care clocoteşte de patriotism local. 

Pentru că nu am fost niciodată parteneri ai statului, ci supuşi, avem o eternă mentalitate de chiriaşi. Batem din gură, zi lumină, despre instinctul de proprietate, despre omul care sfinţeşte locul, jonglăm cu o mulţime de cimilituri despre continuitatea noastră pe aceste meleaguri, dar ne comportăm ca şi cînd am fi într-o scurtă incursiune de jaf prin propriul nostru spaţiu. În fapt, noi locuim o ficţiune pe care ne-o alimentăm zilnic, nu oraşul real în care respirăm. Aici s-au adunat prea multe lucruri de rezolvat, istoria amînărilor şi veşnicul provizorat au transformat totul într-un labirint dezarmant, în aşa fel, încît mutarea în legendă, în iluzie, în delir, e singura soluţie la îndemînă. Nu comunismul ne-a mutilat oraşele, demolînd biserici şi sugrumînd case vechi, cu lanţuri de blocuri sinistre. Natura noastră, gata oricînd să se refugieze în fabulaţie, patima noastră pentru provizoriu şi oroarea faţă de ordine au făcut mult mai multe ravagii decît secera şi ciocanul. Plîngerea pentru cum erau odată oraşele noastre e un soi de lacrimă de crocodil. Vînturăm poze vechi ale spaţiului urban românesc, dar uităm, cu talent de mari meseriaşi în ale discursului, că micile împliniri sau victoriile temporare ale configurărilor urbane de la noi sînt izbînzi pe care unii le-au obţinut, cu greu, asupra noastră. 

E drept, oraşul e în criză, acum, mai peste tot. Viteza de construcţie, funcţionalitatea templelor economicului şi valurile de migraţie răpun, în bună măsură, vechile estetici şi structurări ale urbanului. Dar fenomenul, oricît ar fi de agresiv, de evident, de lăţit se suprapune unei forme de consecvenţă istorică, aptă să mai înghită încă multe prefaceri de aici încolo. Cu alte cuvinte, trupurile oraşelor sînt suficient de robuste pentru a mai încasa nişte lovituri. Însă aici, asediul vine în principal din partea noastră. Prin absenţa oricăror forme de coagulare comunitară, de parteneriat între cetăţeni şi autoritate, dar în prezenţa mentalităţii de supus al statului, oraşul devine scena răzbunării noastre pe noi înşine.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: